WaWe

Fie ca vrem sau nu, atunci cand trecem de o varsta, ceva in adancul fiintei noastre se schimba. Ceva in mine s-a schimbat. Multe au ramas la fel. Cu siguranta ceva s-a schimbat. Mi se pare ca lumea s-a schimbat. Da, acum vad lumea mai bine decat in trecut dar nu asta e cauza schimbarii, e doar unul dintre efecte. Cauza? Eu m-am schimbat.
Am pierdut copilul. De fapt nu l-am pierdut, este inca in mine, il ascund. L-am uitat ascuns acolo atat timp incat nu stiu cum sa il scot la suprafata. Stiu, s-a ascuns in spatele cartilor citite, in spatele ideilor dezbatute, in spatele orelor pierdute in deriva atunci cand aveam impresia ca navighez pe internet, e acolo, ascuns in spatele ideilor galagioase ce nu ma lasa sa dorm.
Sa nu credeti ca imi este dor de el. Nu! Imi este dor numai de inocenta care il caracteriza. Si poate imi este dor de lumea lui.
Cum mi-am dat seama ca imi lipseste? Totul a pornit acum trei saptamani cand am realizat lipsa bucuriei de a merge la tara. Acum mi se pare un loc plictisitor, rece, plin de amintiri frumoase. In mintea mea e reprezentat de caldura nostalgica a unui apus de august peste camp, privind peste curte, din fanar. Nu vreau sa incerc sa descriu imaginea asta in cuvine. Nu e o imagine, e un sentiment. Pentru ca asa sunt eu, fiecarui loc ii atribui un sentiment reprezentat printr-o imagine.
“La tara” este locul, imaginea, sentimentul copilului. Campul mare cat lumea a ramas in urma mea. Am parasit drumul prafuit. Nu il mai pot simti. Poate din cauza orasului care ma lasa rece. Mult mai sigur din cauza mea. Am racit, poate m-am racit, un lucru e sigur: am crescut si nu stiu cand s-a intamplat asta.